In ultimii ani, Mircea Struteanu s-a concentrat exclusiv asupra noului sau proiect, unul dedicat caselor pustii din zone parasite sau tot mai putin locuite. A batut Romania in lung si in lat, a colindat prin creierii muntilor, a umblat prin hatisuri si ceturi, mereu in cautarea sufletelor care au cladit si au trait in aceste case, a spiritului care s-a dus pe Apa Sambetei. Albumul lui de fotografie, Nimeni acasa / Missing Home, este ceea ce a mai gasit si a pastrat, ceea ce va ramane.

Satul, asa cum il stim, dispare cu pasi repezi, parca se topeste. Iar odata cu el, sub ochii nostri, dispare o lume, dispar obiceiuri si oameni, dispare o imagine vie despre cum s-a trait pina nu demult. In realitatea asta dureroasa, astazi, casele sint ultimele care se duc, dar intr-un tirziu, fara nici o exceptie, si ele sint inghitite de uitare si timp. Am plecat sa le caut, am incercat sa pastrez ceva din spiritul lor, din suflet si chip, am vrut sa le aduc un ultim omagiu, poate sa le salvez amintirea prin fotografie. In sase ani si mai bine, am ajuns pana in cele mai izolate catune ale Romaniei, insa incet, incet, pe nesimtite, calatoria mea s-a transformat in altceva, intr-o cu totul alta poveste. Cu vremea, am inceput sa simt cu tarie incarcatura acestor spatii, respiratia lor, pulsul nedeslusit, ca si cum ele ar avea o viata secreta si, in paralel, un ecou al vietilor din trecut. O casa pastreaza, de fapt, ca pe o mare taina, tot ce s-a trait inauntru, tot ce s-a intimplat cindva intre proprii pereti. Am incetat, fireste, sa vad casele parasite ca pe niste simple constructii sau ca pe dovada unei realitati vechi. Am inteles dintr-odata ca ele sint un soi de praguri, de punti, prin care se face legatura intre doua lumi. Intre un acum pustiu si un atunci misterios, intre niste locuri care pot exista si aici, si pe alt tarim. - Mircea Stuteanu