Chiar daca Biserica primara si-a exercitat discernamantul, iar canonul Noului Testament a fost repede recunoscut si universal acceptat, scrierile apocrife, care au circulat in paralel cu cele canonice, au exercitat o influenta profunda – mai ales in epoca medievala – asupra gandirii si artei crestine.

Scopul literaturii apocaliptice este de a face cunoscuta oamenilor revelatia divina. Urmarind un scop precis, Dumnezeu descopera anumite lucruri tainice unor oameni alesi. Aceasta dezvaluire se petrece sub forma unor viziuni transmise direct profetilor sau este mijlocita de o fiinta cereasca.

Principala caracteristica a scrierilor apocaliptice este viziunea profetica asupra sfarsitului lumii, modul in care se va exercita Judecata lui Dumnezeu si care va fi soarta oamenilor in urma acestei Judecati. Pentru aceasta este folosita o imagerie bogata, iar parabola si elementele de mister sunt atotprezente.

Documentele cuprinse in volumul de fata (Apocalipsa lui Moise; Apocalipsa lui Ezdra; Apocalipsa lui Pavel; Revelatia lui Ioan Teologul; Cartea lui Ioan despre Adormirea Mariei; Apocalipsa lui Petru; Apocalipsa Fecioarei; Apocalipsa lui Zedra) sunt valoroase pentru ca ne permit sa descifram viziunea si modul de gandire al crestinilor din primele secole.

„Si am zis catre Domnul: «Doamne, la ce bun l-ai mai facut pe om, daca tot il dai Judecatii? » Atunci Domnul a grait cu glas puternic: «In veci nu-mi voi face mila cu aceia care calca legamantul Meu». Si prorocul a spus: «Doamne, unde ti-ai ascuns bunatatea?» Iar Dumnezeu a zis: «Pe toate cate le-am facut, pentru om le-am facut si din dragoste pentru el. Dar omul nu a voit sa pazeasca poruncile Mele».

Si prorocul a mai zis: «Doamne, arata-mi judecatile si raiul». Atunci ingerii m-au dus spre rasarit, unde am vazut Pomul Vietii. Si i-am vazut pe Enoh, pe Ilie, pe Moise si pe Petru, pe Pavel, pe Luca si Matei, si pe toti dreptii, si pe patriarhi.”

(Apocalipsa lui Ezdra)

Apocrifele nu ofera o versiune alternativa sau paralela la textele canonice; ele nu spun altceva fata de ceea ce spun scrierile considerate ca fiind revelate, ci doar o spun altfel; este vorba despre o adancire sau talcuire in limbaj popular, simplu din punct de vedere teologic, dar bogat in detalii, a lecturilor solemne si a temelor principale ce veneau dinspre amvon. Apocrifele Noului Testament urmaresc asadar intensificarea si intretinerea unor sentimente si meditatii trezite deja de contactul, mai rar sau mai frecvent, cu Biserica. [...]

Textele de fata, mai mult decat o recuperare fireasca a unui capitol de istorie a crestinismului, au meritul de a constitui un astfel de pretext providential.

(Traducatorii)