Mihaela Noroc a calatorit in peste 50 de tari, fotografiind femei din toate mediile sociale. Demersul tinerei romance a devenit faimos in intreaga lume si s-a transformat intr-o carte de succes publicata in mai multe limbi. Aceasta colectie impresionanta de portrete si povesti e o pledoarie pentru demnitate, diversitate, autenticitate si mai ales pentru puterea de a accepta si descoperi frumusetea din noi si din ceilalti.

„In carte sunt multe imagini si povesti care n-au aparut niciodata online. Atlasul Frumusetii. Femeile lumii in 500 de portrete nu e varianta tiparita a paginii de facebook, ci mult mai mult decat atat. Sunt bucuroasa ca editia romaneasca publicata de Humanitas nu va fi o simpla traducere a celei din limba engleza. Am adaugat cateva imagini noi, am lucrat la texte, am creat o noua coperta si sper ca albumul va avea la fel de mult succes acasa, pe cat a avut si peste hotare.“ (Mihaela Noroc)

„Mi-am petrecut cea mai mare parte a vietii in Bucuresti, capitala Romaniei, un loc situat, in linii mari, la distante egale de Europa de Vest, Asia si Africa. Perioada anilor 1990, care a coincis cu anii copilariei mele, a fost mai degraba dificila in Europa de Est, din cauza saraciei si a somajului. Asa se face ca familia mea s-a mutat adesea. Aproape in fiecare an mergeam la alta scoala, schimbam cartierul in care locuiam si imi faceam prieteni noi. Atunci nu-mi placea deloc ca trebuia sa las in urma un grup de prieteni si sa-mi fac altii, ca trebuia sa ne mutam dintr-un apartament in altul, dar mai tarziu mi-am dat seama ca aceste schimbari mi-au oferit posibilitatea de a ma adapta usor in situatii noi. Tata este pictor, asa ca mi-am petrecut copilaria inconjurata de tablourile lui si de bogatia culorilor de pe panza. Cand am implinit 16 ani, mi-a facut cadou un aparat de fotografiat mai vechi. Nu indrazneam sa ies pe strada si sa le fac poze necunoscutilor, drept care primele modele au fost mama si sora mea. Asa am inceput sa le fotografiez pe femei, cu naturalete si detasare. Noaptea, cand ai mei dormeau, baia imi apartinea: o transformam intr-o camera obscura unde developam fotografiile. Mai tarziu, am facut cursuri de arta fotografica, dar nu m-am bucurat de sustinerea profesorilor. Erau anii erei digitale, cand toata lumea cumpara aparate foto; eu ma consideram un fotograf oarecare, alaturi de alte cateva milioane. M-am gandit ca nimeni n-avea nevoie de inca un artist mediocru, asa ca am renuntat la pasiunea mea. Am inceput sa lucrez ca sa castig bani mai multi, ce-mi asigurau un viitor bine conturat, fara a dobandi insa implinirea pe care mi-o doream. Ani la rand am simtit ca nu eram la locul potrivit, fara sa am puterea de a gasi o solutie. In 2013 am facut o excursie in Etiopia, care a schimbat totul.“