Animalitatea din om si omenescul din animal stau intr-o simbioza originara, si tocmai de aceea poate fi gandita o posibila „regasire“ a lor la sfarsitul vremurilor. Nimic mai provocator pentru gandirea filozofica decat sa lase o clipa deoparte ideea „diferentei specifice“ si sa incerce sa inteleaga acest raport pornind de la o constelatie de fapte care scapa indeobste exigentelor reflectiei filozofice, dar care transpare adesea in sursele teologice si mitice. Fiinta-in-deschis a omului poarta in sine o animalitate transfigurata, activa, pe care stralucita carte a lui Agamben o dezvaluie si o discuta cu toata rigoarea unei abordari care surprinde un transcendental comun — si totodata radical diferit — al omului si al animalului.