Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au ramas pana acum necunoscute. Si asta fiindca, pentru editori, efortul urias de a pune in ordine complexitatea neobisnuita a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide intre ceea ce este provizoriu si definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, isi are desavarsirea sa, uneori la fel de exemplara ca a formei definitive. A venit vremea, poate, sa ne dam seama de acest lucru si sa descoperim ceea trebuia odata si o data descoperit: o alta fata a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creatiei sale poetice, ce se face auzit, in chip indubitabil, in versurile lasate pana acum „in penumbra“ tiparului.

Volumul de fata aduna multe dintre acele „crampeie inchegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris si tiparit in marunta litera a aparatului critic din editia de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totusi acolo. Readunate cu grija si puse impreuna, ele isi regasesc ceva din rostul lor initial: acela de a fi poezie.